Institutul de Studii de Securitate "Dimitrie Cantemir"

GEOPOLITICA MĂRII NEGRE. SINERGII DE VALORI ŞI INTERESE

Posted in Geopolitica by issdc on 21 aprilie 2010

Abstract

Redescoperim acum ceea ce, de fapt, într-o formă sau alta, se știa încă din Antichitate: zona Mării Negre – în dimensiunea restrânsă a celor şase ţări litorale (Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia, Ucraina), ca şi în cea extinsă (ţările litorale, Republica Moldova, ţările caucaziene, o parte dintre ţările dunărene, eventual şi ţările balcanice, care sunt legate în mare măsură de Dunăre şi de Marea Neagră) – a avut, uneori, un rol aparte atât în construcţia sud-estic europeană, cât şi în cea eurasiatică. Alteori, n-a fost decât o zonă marginală, venită din imensitatea istoriei şi pierdută în labirinturile prezentului. Ţările litorale şi cele de pe cercul al doilea sunt purtătoare ale unor civilizaţii străvechi, cu contribuţii remarcabile la apariţia culturii greceşti, a culturii romane, a celei bizantine şi, mai târziu a celei europene, chiar şi a culturii islamice, dar şi în fracturarea sau ameliorarea faliei dintre religii şi culturi. Schisma de la 1053, ca şi substanţa păcilor de la Westafalia, din 1648, este legată şi de această regiune. Şi tot aici se află una dintre cele mai sângeroase fracturi etnico-religioase, care a generat, la finele Războiului Rece, războaiele din spaţiul fostei Iugoslavii. Modernizarea Turciei, prin reformele lui Kemal Atatürk, are şi un suport european, exprimat şi transferat tocmai prin sinergia acestei regiuni europene speciale. În continuare, deşi sub unele aspecte, regiunea, cel puţin în dimensiunea ei restrânsă, pare marcată semnificativ de efectul istoric, chiar agăţată în istorie şi încremenită aşa, între două lumi – cea tradiţională, cramponată încă în prejudecăţi şi cutume, mai ales în efectul remanent al istoriei trecute, şi cea de avangardă, chiar cosmopolită, care se construieşte ofensiv şi uneori agresiv pe o arhitectură europeană de modernitate şi dinamism tehnologic şi informaţional fără precedent –, regiunea rămâne, ca şi în vechime, o zonă generatoare de valori şi de potenţialuri. Acestea pot să însemne foarte mult pentru devenirea continentului european. Sau, dimpotrivă, să nu însemne nimic. Noi considerăm că, pentru a transforma cu adevărat sinergia Mării Negre – un proiect european de forţă şi consistenţă, dar şi de risc ce se cere asumat –, este nevoie, în primul rând, de o foarte bună cunoaştere a regiunii, în întreaga ei complexitate, dar mai ales în cea constructivă şi generativă culturală.

Cuvinte cheie: Marea, Neagră, sinergie, potenţialuri, cultură, tradiţionalism, interferenţe, confluenţe

1. Împrejurări nefavorabile

Fiecare ţară de pe planetă este unică în felul ei. Dar unicitatea nu constă în izolare sau doar în diferenţe, ci mai ales în specificitate şi în modul în care ea generează confluenţe sau participă la generarea acestora. Există zone predominant consumatoare de confluenţe şi zone predominant generatoare de confluenţe. Dealtfel, confluenţele reprezintă un modus vivendi al efectelor şi sunt generate tocmai din nevoia de conexare, gestionare şi ameliorare a acestor efecte. Iar acest obiectiv foarte important pentru convieţuirea geografică, politică, economică, informaţională, culturală şi militară nu se poate realiza decât prin comunicare, prin cultură şi consum cultural, prin dialog activ şi prin consistenţă spirituală. Confluenţele sunt arhitecturi deosebite, subtile, nuanţate şi foarte sensibile. Ele sunt opuse zonelor de conflict, de fractură şi au totdeauna un suport de valori comune, care se generează prin îmbinarea şi combinarea unor valori naţionale de transfer sau de intersecţie. Zonele de confluenţă sunt durate în timp şi nu rezultă neapărat din voinţa oamenilor, ci, mai degrabă, din trebuinţa socială a oamenilor şi din vocaţia lor de comunicare şi de convieţuire, din necesităţi istorice, din cerinţele efective ale vieţii şi ale dimensiunii transfrontaliere a existenţei umane. Omul este o fiinţă socială. El nu poate trăi în izolare şi necomunicare. Aceleaşi trăsături le are şi comunitatea din care face parte. Nu există comunităţi în sine, ci doar identităţi care au sens numai în raporturi cu alte identităţi. Aceste raporturi sunt complexe, întrucât includ deosebiri, opoziţii, contradicţii, conflicte, dar şi interinfluenţe, confluenţe şi conexiuni. Acestea din urmă se bazează, deopotrivă, pe valori, dar şi pe interese. Valorile nu sunt niciodată conflictuale, dar interesele pot fi. Şi sunt. Nu valorile generează crizele, conflictele şi războaiele, ci interesele.

Confluenţele au, deci, totdeauna un suport de valori, dar şi un orizont de interese. Acolo unde nu există valori comune, nu există nici confluenţe. Nu se pot realiza acele structuri de rezistenţă care să permită un management comun al intereselor. Pentru că, se ştie, acolo unde nu există interese comune sau care pot fi armonizate, nu există şi nu pot exista acţiuni comune care să conveargă spre aceleaşi obiective strategice. Valorile sunt doar suporturi, temelii, interesele sunt mobiluri, motoare care dau scopul şi obiectivele confluenţelor şi conexiunilor, dinamismul şi orizonturile lor de aşteptare. Confluențele şi conexiunile nu se realizează numai pe suporturi de valori, ci şi pe pachete de interese care pot fi armonizate şi transformate în interese comune. Or, tot acest proces cere, pe de o parte o foarte bună cunoaştere a realităţilor şi, pe de altă parte, capacitatea de a privi în viitor, de a înţelege sensul şi vocaţia conexiunilor.

Aparent, în Zona Mării Negre, conexiunile sunt puţine, ca să nu spunem că lipsesc cu desăvârşire. Mai mult, zona fiind multă vreme teatru de război, de mişcări de populaţii, sau de migraţie aproape continuă spre Vest, cu greu s-ar putea vorbi de confluenţe, ci, mai degrabă, de diferenţe, unele identificate, altele încă nu. Cu alte cuvinte, procesul de stabilizare şi de identificare a valorilor, resurselor şi intereselor zonei încă nu s-a încheiat. Pentru că încă nu a început. Dacă, în Occidentul european, procesul de identificare a diferenţelor şi a suporturilor de confluenţă – adică a valorilor comune –, dar şi a intereselor comune, a fost accelerat şi chiar forţat, întrucât aici s-a construit, în timp, unul dintre cele mai importante nuclee de putere, mai ales după căderea Imperiului Otoman, zona Mării Negre a devenit marginală, chiar neimportantă pentru geopolitica europeană interbelică şi pentru cea din timpul Războiului Rece.

Într-un fel, după ce Turcia a intrat în posesia strâmtorilor, iar Rusia, mai ales în formula sovietică (extinsă după cel de-Al Doilea Război Mondial în spaţiul românesc şi în cel bulgăresc), situaţia s-a polarizat. NATO, prin Turcia, controla 32 % din litoralul Mării Negre, iar Uniunea Sovietică, restul.[1] Bipolarism şi în zona Mării Negre. E drept, o jumătate de veac de bipolarism, de cortină n-a schimbat esenţa regiunii, dar nici n-a permis vreo dezvoltare benefică a regiunii şi a relaţiilor dintre ţările litorale. Lipsită de aportul dinamicii schimbărilor democratice din spaţiul european şi menţinută – şi de o parte şi de cealaltă – ca zonă de flanc, regiunea Mării Negre nu avea, practic, nicio identitate.

În aceste condiţii de falie strategică, orice confluenţă geopolitică şi chiar culturală în zona Mării Negre era, practic, foarte greu de realizat, dacă nu chiar imposibilă. Iată cum interesele de bloc au frânat şi chiar au frânt nu numai progresul regiunii, ci chiar procesul firesc de comunicare şi de colaborare politică, economică, socială şi culturală dintre ţările de aici. Încă odată, politicile de bloc, precum odinioară cele imperiale, au blocat efectiv dezvoltarea regiunii, comunicarea şi parteneriatul. În perioada interbelică şi în cea a Războiului Rece, Marea Neagră şi-a reconfirmat numele şi renumele, acela de a fi cu adevărat… „neagră”. Desigur, nu din vina acestei mări cu o istorie impresionantă[2], ci a politicilor şi strategiilor care au marginalizat-o şi, într-un fel, chiar au izolat-o.

De aici nu rezultă că zona Mării Negre – ne referim la ţările care o compun – a rămas în hibernare sau, şi mai rău, a dat înapoi. Nu au existat politici şi strategii regionale coerente şi competitive – altele decât cele de bloc –, iar cele de bloc nu au avut ca prioritate această regiune, ci alte zone mult mai fierbinţi sau mai importante pentru respectivele politici: zona Mării Baltice, culoarul polonez, Mediterana, Marea Roşie, Golful Persic etc.

În această perioadă complet nefavorabilă pentru dezvoltarea regiunii Mării Negre, efectele de confruntare şi de confluenţă s-au manifestat mai ales în interiorul fiecăreia dintre ţările litorale, în limitele permise de epocile respective şi de politicile naţionale. În unele dintre ţări, aceste efecte au fost benefice, în altele, au adâncit discrepanţele şi au amplificat conflictualitatea. Dintre toate ţările litorale Mării Negre, se pare că doar România şi Bulgaria nu au avut şi nu au probleme interne semnificative legate de zona Mării Negre. Şi totuşi situaţia internă din fiecare ţară litorală, moştenirile trecutului, fantasmele istoriei – foarte numeroase în zonă –, prejudecăţile şi interesele au îngreunat şi îngreunează încă procesul de identificare şi de conexare a valorilor comune şi intereselor comune.

Fiecare dintre aceste ţări a avut şi îşi are problemele sale ce ţin de politica internă, de interesele vitale, de situaţia economică şi socială, de nivelul de conflictualitate şi de anomie socială etc., iar toate acestea nu permit, cel puţin deocamdată, centrarea şi concentrarea deplină a eforturilor pe dimensiunea exterioară regională, implementarea, la nivel regional, a unor politici şi strategii foarte consistente şi unanim acceptate.

Turcia – de la Atatürk încoace – îşi construieşte propria-i identitate, încercând să soluţioneze problemele dificile cu care se confruntă, având în vedere că nu beneficiază nici de o vecinătate prea liniştită (aproape cu fiecare dintre vecinii săi are probleme), nici de o situaţie internă confortabilă, mai ales datorită acţiunilor teroriste la care este supusă, acţiunilor separatiste ale unora dintre organizaţiile populaţiei kurde, conflictului care se creează între islamism – Turcia este, totuşi, o ţară islamică – şi aspiraţiile legitime ale ţării spre democraţie şi integrare deplină în Uniunea Europeană.

Turcia se învecinează, pe sute de kilometri, cu Armenia, cu Iranul, cu Irakul şi cu Siria, exact într-o zonă cu populaţie kurdă compactă, populaţie care, se ştie, numără peste 20 de milioane de oameni şi ridică o problemă extrem de gravă pentru zilele noastre, aceea a configurării unui stat kurd în zonă, invocând istoria, Tratatul de la Sèvres, din 1920, şi dreptul la separare, la autodeterminare. Toate cele patru ţări – Turcia, Irakul, Iranul şi Siria – au dificultăţi mari cu populaţia kurdă, dar politicile şi strategiile lor privind soluţionarea acestora sunt cu totul diferite. Acţiunile separatiştilor kurzi îmbracă toată gama de forme, de la cele menite să sensibilizeze opinia publică internaţională şi presiuni ale diasporei, la acţiuni violente şi chiar la război şi acţiuni teroriste din toată gama.

Redusă, după descreşterea, declinul şi dispariţia Imperiului Otoman, la spaţiul eurasiatic pe care-l deţine acum, Turcia pare, pentru multă lume, scoasă din marile coridoare strategice ale Eurasiei şi izolată în acea peninsulă numită Asia Mică, pentru a nu mai fi niciodată ce a fost. Şi chiar dacă Turcia mai deţine un important cap de pod european, precum şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele, fiind deci, într-un fel, câştigătoare în Bătălia Mării Negre, o bătălie care s-a încheiat sau s-ar fi încheiat demult, Europa Occidentală de după Primul Război Mondial a luat toate măsurile ca revigorarea Imperiului de odinioară să nu mai fie niciodată posibilă. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. În timp ce Samuel P. Huntington, în celebra sa carte Ciocnirea civilizaţiilor…[3], consideră Turcia un posibil nucleu al civilizaţiei islamice, prin forţa tradiţiei, trecutul glorios şi capacitatea sa de lider, marii bărbaţi ai acestei ţări, de la Kemal Atatürk încoace, au ales un alt drum pentru această ţară care nu a coborât niciodată sub demnitatea strămoşilor: drumul civilizaţiei democratice moderne.

Teoria care prezice, în circumstanţele actuale, un echilibru în relaţiile internaţionale îşi are originea în sistemul construit pe tratatul de la Westfalia din 1648.[4] În acest sistem, toate ţările împărtăşesc cultura comună europeană, care le distinge în mod clar de Turcia otomană şi de alte popoare. Ele consideră că statele-naţiune constituie unităţile de bază ale relaţiilor internaţionale şi acceptă, pornind de aici, egalitatea teoretică şi legală între state diferite ca mărime, bogăţie şi putere. Apartenenţa culturală comună şi egalitatea juridică facilitează astfel folosirea echilibrului de puteri pentru a contracara emergenţa unei puteri hegemonice unice.

În acea epocă, totuşi, rezultatele au fost departe de a fi perfecte. Vor fi oare acum? Şi mai ales într-o zonă încremenită, bulversată în Balcani, Caucaz şi chiar în profunzimile Turciei, dar lipsită de conexiuni esenţiale la nivel politic şi strategic, este oare posibil să se creeze acele mult-dorite şi mult-aşteptate suporturi de conexiuni eurasiatice? Greu de răspuns. Cert este că UE, deşi nu se poate lipsi de Statele Unite, se constituie într-o contrapondere la tendinţa acestora de a domina lumea, de a se menţine ca putere hegemonică şi, mai ales, de a ţine la respect continentul european, vinovat de izbucnirea a două războaie mondiale. Dar şi Turcia, candidată la aderarea în Uniunea Europeană, care urmează deja un program de preaderare, deşi cooperează efectiv cu Statele Unite, nu acceptă ceea ce nu-i convine. Şi, oarecum, este firesc. Turcia are destule probleme în zonă, iar politica Statelor Unite cu privire la Marele Orient Mijlociu democratic şi prosper, chiar dacă nu este în detrimentul viziunii strategice a Turciei, este mult prea departe de preocupările efective ale Turciei pentru rezolvarea problemelor de securitate acute din vecinătatea sa. Mai mult, barajul Atatürk construit pe Eufrat ar putea genera, în timp, o acutizare a crizei apei, ceea ce ar declanşa, în această parte de lume, unul dintre cele mai cumplite războaie – războiul apei[5]. Desigur, nu Turcia s-ar face vinovată de un astfel de război, dar şi ea ar putea fi implicată, mai ales că o parte din resursele de apă care întreţin regiunea vin din zonele muntoase ale Turciei. Turcia este una dintre foarte puţinele ţări din regiune care nu duce însă lipsă de apă, dar care poate genera probleme prin controlul apei în întreaga zonă.

Depăşind complexul păcilor de la Westfalia din 1648, se pun din ce în ce mai acut, mai tranşant şi mai necesar lungi şiruri de întrebări: Ce este, în fond Turcia? Mai este Turcia o ţară pur islamică, un lider al lumii islamice? A ieşit Turcia din tradiţiile ei milenare, devenind o ţară occidentală, democratică şi prosperă, care-şi neagă originile şi merge, acum, în marş forţat, pe drumul Vestului? Este, deci, Turcia o ţară europeană sută la sută, care aparţine civilizaţiei occidentale? Aceste întrebări generează alte şiruri de interogaţii la fel de necesare, de tranşante şi de acute: Poate fi, oare, Turcia un cap de pod european în lumea islamică? În imensitatea Orientului Mijlociu? Pe falia strategică principală a lumii de azi, mai exact, dintre civilizaţia de tip european sau euro-atlantic şi civilizaţia islamică, având în vedere vocaţia europeană a acestei ţări? Sau, invers, construieşte, oare, Turcia un cap de pod islamic în civilizaţia europeană, cu consecinţe greu de prevăzut pentru viitorul Europei, având în vedere realitatea că, în profunzimile ei, Turcia rămâne, totuşi, o ţară unde religia predominantă este Islamul?. Cu alte cuvinte, este Turcia un dublu cap de pod şi, efectiv, podul dintre cele două capete – unul în lumea islamică, celălalt în lumea occidentală –, profilând astfel un posibil model pentru reconcilierile de mâine? Este Turcia o ţară-interfaţă, o zonă de confluenţă între aceste două uriaşe civilizaţii?[6]

Tentaţiile sunt mari pentru a afirma, a justifica şi a susţine răspunsul care ne convine cel mai mult. Nu ştim însă dacă un astfel de răspuns este sau poate fi şi cel mai realist. Desigur, Turcia lui Atatürk a ales drumul democraţiei, al modernizării, al statului modern, laic, al dezvoltării economice şi sociale, al libertăţilor necesare pentru prosperitate şi cultură. Şi merge înainte pe acest drum. Dar niciodată Turcia nu a fost lipsită de proiecţie în viitor. Nici de respect faţă de trecut. Imperiul Otoman nu a fost nici mai bun, nici mai rău ca alte imperii, dar Turcia de azi este o ţară angajată cu toate forţele în soluţionarea problemelor cu care se confruntă regiunea, inclusiv regiunea Mării Negre, în consolidarea mediului de securitate tocmai în una dintre cele mai sensibile zone ale Eurasiei.

Turcia este o ţară puternică şi stabilă, chiar dacă se confruntă cu foarte mult probleme, unele impuse de cercul de foc care o înconjoară, altele de realităţile conflictuale interne, durate aici de mii de ani.

De aici, rezultă cel puţin două întrebări tulburătoare: Este Turcia o entitate cu funcţii complexe în construirea viitorului, sau rămâne doar o interfaţă între două lumi aflate în plin conflict? Există, oare, cu adevărat un conflict între cele două lumi, sau este vorba doar de o enormă neînţelegere, de o enormă greşeală?

Am insistat ceva mai mult asupra orizontului turcesc al regiunii, întrucât această ţară este, deopotrivă, unul dintre motoarele regiunii, dar şi una dintre frânele dezvoltării ei. Prin aceasta, vrem să subliniem complexitatea şi dificultatea politicilor şi strategiilor acestei ţări, care deţine o mare parte din litoralul Mării Negre, în sinergia acestei mări, în implementarea politicii europene privind vecinătatea şi a conceptului strategic NATO privind securitatea zonei şi rolul acesteia în securitatea energetică europeană, euroatlantică şi eurasiatică.

Ucraina, care deţine 29% din litoralul Mării Negre, nu prezintă, deocamdată, deschiderile necesare spre o foarte bună colaborare în zonă. Ea are probleme atât cu Rusia (peste 60 % din populaţia Crimeii, este rusă sau rusofonă), cât şi cu România (efectele canalului Bâstroe, recentul proces privind zona economică exclusivă, care s-a încheiat în favoarea României etc.). Dar de aici nu rezultă că Ucraina nu este sau nu poate fi un partener important şi constructiv în noua arhitectură a Zonei Extinse a Mării Negre, ci, dimpotrivă, ea poate genera forţă şi stabilitate şi/sau, deopotrivă, tensiuni şi conflictualitate, mai ales datorită rolului pe care l-a avut în cadrul fostei Uniuni Sovietice şi, ca urmare, a celui pe care îl are acum ca ţară de tranzit a gazului transportat prin conducte ruseşti spre Europa Occidentală şi ca moştenitoare a vechilor frontiere sud-vestice ale imperiului roşu.

Georgia – ţară caucaziană şi litorală – se află, deocamdată, într-o situaţie destul de grea, datorită conflictualităţii din zona Caucazului, intervenţiei militare a Rusiei din august 2008, problemelor interne nesoluţionate, sau soluţionate cu forţa, şi moştenirilor trecutului. Întreaga zonă caucaziană este o zonă neliniştită, cu conflicte active, semiîngheţate sau îngheţate, cu interese care se ciocnesc şi culturi disimetrice care nu s-au armonizat încă.

De-a lungul timpurilor trecute, aici s-au ciocnit interese felurite, care au generat conflicte de tot felul. Ţările mai mici – România, Bulgaria, ţările caucaziene – au fost supuse, în totalitate sau în parte, când Imperiului Rus, când celui Otoman, când altor mari puteri mai mult sau mai puţin durabile, iar viaţa oamenilor s-a derulat mereu sub presiunile şi efectele războaielor, catastrofelor naturale şi puţinilor ani de pace şi de stabilitate. De aceea, dimensiunile şi configuraţiile culturale ale zonei sunt diversificate şi complicate. Şi, poate, de aceea, foarte bogate în nuanţe, în sensibilităţi şi în remanenţe. Fiecare ţară adăposteşte monumente şi frumuseţi tulburătoare, dar rareori s-a încercat să se identifice valorile comune şi chiar diferenţele. Zonele de falii strategice generează nu doar războaie şi suferinţe, ci şi mari culturi bazate pe valori intense, ieşite din fierbere, din suferinţă, dar diversificate şi durabile. Intensitatea este dată de presiunile enorme ale vremurilor, diversitatea este creată de valoarea identitară, durabilitatea este generată de suferinţă.

Culturile şi valorile populaţiilor din zonă nu sunt de mare sinteză, de ultimă sinteză, de metasinteză, ci, poate, doar de vremelnice şi mărunte lanţuri de chinuitoare sinteze. Prima dintre aceste sinteze s-a produs nu prin confruntare, ci prin confluența şi convieţuirea (post-confruntare) dintre populaţiile sedentare şi cele războinice migratoare din foaierul perturbator, care se întinde de undeva, din nordul Mării Caspice şi până Extremul Orient.[7] Bătălia dintre aceste populaţii, pe care Chaliand o consideră ca fiind esenţială, a fost câştigată, în final, de populaţiile sedentare. Dar, de aici, nu rezultă că populaţiile sedentare n-au cunoscut influenţe din partea populaţiilor migratoare războinice, mai disciplinate şi mai bine organizate, transformări, deveniri, asupra cărora şi-au pus amprentele şi aceste populaţii războinice condamnate la orizontalitate continuă. Confluenţa culturală locală – care se prezintă a fi, în primul rând, o confluenţă a valorilor – s-a produs post-confruntare şi a constat în asamblarea acestor valori, în crearea unui nou sistem de valori, care constă într-o simbioză între valorile sedentare, predominante şi perene şi cele migratoare, intense şi puternice.

După cunoştinţele noastre, singura populaţie semnificativă sedentară din această zonă este cea românească, cu ramurile ei ascendente care se pierd în istorie. Toate populaţiile care au trecut pe aici – dintre care numai unele au rămas – în principal, maghiarii din Transilvania, secuii, unii slavi, turcii din Dobrogea etc. – şi-au pus amprenta şi asupra culturii româneşti, fără însă s-o deformeze şi cu atât mai puţin s-o distrugă. Influențele se găsesc în lexic, mai ales în denumiri de localităţi, ape etc., în unele comportamente, iar confluenţele în armonii alese, care dau o tulburătoare şi foarte consistentă varietate şi o mare sensibilitate. Schimburile şi conexiunile culturale din zonă nu sunt, totuşi, semnificative, nu dau consistenţă unor arhitecturi culturale şi civilizaţionale de mare sinteză, întrucât nu s-a produs o astfel de sinteză nici în domeniul culturii, nici în cel economic şi nici în cel social. Războaiele şi conflictele au fărâmiţat prea mult zona, au încrâncenat sufletele, au adâncit şi amplificat suferinţa.

Există cel puţin trei orizonturi-suport pe care s-au generat şi multiplicat valorile populaţiilor din această zonă:

- supravieţuirea;

- suferinţa;

- identitatea.

Toate cele trei orizonturi se leagă între ele într-un mod complicat şi, adesea, paradoxal. Identitatea devine, în tot spaţiul regiunii Mării Negre, al Caucazului şi în cel al Balcanilor, o condiţie esenţială a supravieţuirii, în timp ce supravieţuirea – care este în mare măsură, inclusiv pentru popoarele ţărilor mari, dominante, un efect al suferinţei – devine un generator de identitate. Nu poţi exista în acest spaţiu decât în măsura în care ai o identitate consolidată, întrucât identitatea este singura resursă de supravieţuire, şi de depăşire a suferinţei, singura rezistenţă la agresiune. Valorile spaţiului românesc sunt, în general, trecute prin spectrul suferinţei, al rezistenţei populaţiei şi a culturii acesteia la agresiunile imperiale din toate timpurile şi de toate felurile. Şi chiar dacă cele două imperii din zona de falie – Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman –, la care se adaugă forţa expansivă occidentală, au dispărut, efectele acelei perioade se vor resimţi însă multă vreme şi vor face dificilă o adevărată şi consistentă confluenţă în zonă. Dar nu şi imposibilă.

Printre principalele caracteristici ale culturilor şi civilizaţiilor din această zonă pot fi situate, în opinia noastră, şi următoarele:

- caracterul identitar, fragmentar;

- caracterul social foarte pronunţat;

- lipsa unui dialog consistent interculturi;

- lipsa conexiunilor transfrontaliere şi a valorilor comune;

- insuficienţa complementarităţii şi a parametrilor de confluenţă.

Aceste caracteristici nu sunt valabile numai pentru ţările mici (România, Bulgaria, ţările caucaziene, ţările balcanice), ci şi pentru populaţiile din arealul fostelor imperii.

Între culturile specifice ale populaţiilor din zonă (care pot fi identificate cu cele ale ţărilor din zonă) şi politicile care încearcă realizarea şi chiar forţarea unor conexiuni, există adevărate hiat-uri. Se pare că politicile – care sintetizează interesele naţiunilor din zonă, ale Uniunii Europene, ale Rusiei, ale Turciei, ale Ucrainei, ale NATO – nu reuşesc să se fundamenteze pe valori comune şi nici măcar pe interese comune, pentru că valorile nu sunt aceleaşi, iar interesele ţărilor din zonă, chiar dacă am putea spune că par să conveargă spre obiective comune (integrarea în Uniunea Europeană, realizarea prosperităţii economice, creşterea gradului de securitate, în special de securitate energetică etc.) nu se bazează pe aceleaşi realităţi, nu au aceleaşi coordonate. Efectele remanente de falie sunt încă prea puternice pentru a permite asamblări durabile şi remodelări semnificative.

Oamenii trăiesc încă în siajul războaielor şi tornadelor conflictuale de odinioară. Memoria colectivă nu s-a golit încă de amintirile îngrozitoare ale războaielor, nici de cele ale bătăliilor pentru unitate, identitate şi integralitate. Uniunea Sovietică a dispărut prin implozie, Iugoslavia s-a destrămat prin război, iar entităţile statale nou apărut îşi caută valorile şi îşi construiesc încet, încet identitatea, Vechea bipolaritate din Marea Neagră dintre Tratatul de la Varşovia şi NATO nu cedează încă locul unei arhitecturi de securitate cu doi poli – NATO şi Rusia –, nici unei construcţii cu şase nuclee, întrucât nu sunt create încă toate condiţiile. Sinergia Mării Negre, politica europene de vecinătate şi parteneriat (PEVP), parteneriatul estic şi politica euroregiunilor (Regiunea Mării Negre) alcătuiesc doar un cadru european, cei-i drept, foarte generos, dar nu şi suficient pentru a reprezenta o soluţie valabilă pentru toate ţările litorale şi pentru cele care fac parte din zona extinsă. Mai este nevoie de ceva, adică de o mai consistentă cuplare a politicilor şi strategiilor cu realităţile acestui spaţiu care nu şi-a dovedit nici pe departe valenţele şi resursele.

2. Un optimism măsurat, cu geometrie flexibilă

Ni se pare interesantă remarca lui Sever Voinescu[8]. Numele Mării Negre, pe vremea grecilor şi romanilor, era Pontus Euxinius (Marea Ospitalieră). Strabon arată că, înaintea colonizării greceşti, denumirea mării era Pontus Axeinos, adică Marea Neospitalieră, axsainia însemnând, pe filiera persană a acestui cuvânt călător, „negru” sau „întunecat”. Se pot face multe speculaţii în legătură cu această denumire. Apele sulfuroase din adânc, lipsa curenţilor verticali, numeroasele furtuni, panta abisală care coboară brusc de la 150 de metri la peste 400 de metri (probabil, linia care separă configuraţia dinainte de 7600 de cea ulterioară, după revărsarea Mediteranei peste apele dulci ale vechiului lac şi creşterea nivelului apei cu 150 de metri), curentul circular care aduce, în continuare, apă sărată din Mediterana, scaldă malurile turceşti şi macină malurile româneşti, şi scoate ape mai puţin sărate de aici, poate şi indiferenţa anticilor şi chiar a contemporanilor faţă de această zonă îndreptăţesc această denumire.

Marea Neagră separă, într-un fel, Europa de Asia şi, în opinia noastră, îşi menţine încă foarte activ rolul de ruptură sau de falie strategică între cele două mari modele civilizaţionale – cel european şi cel asiatic –, la care mai pot fi adăugate şi alte constatări despre rolul non-catalizator al acestei mări, despre funcţia ei de „îngheţare” a unor realităţi marginale lipsite de dinamism şi de perspectivă.

Pe la sudul ei, trecea, cândva, „Drumul Mătăsii”, iar pe ţărmurile nordice şi chiar pe cele sudice au vuit torentele războinice ale populaţiilor migratoare, în drumul lor spre Vest, fără să lase însă urme esenţiale asupra Mării Negre. Nici popoarele litorale nu s-au comportat ca puteri maritime. De aceea, funcţia de liant economic, social şi cultural a Mării Negre a fost cât se poate de redusă, chiar cvasiinexistentă, în raport cu cea continentală. Marea Neagră a rămas, cumva, intactă, ca un fel de zonă-tampon fluidă sau de siguranţă strategică între imperiile care au crescut şi au descrescut pe aici, dar niciodată mai mult.

Interesele celor două mari imperii din zonă – cel Ţarist şi cel Otoman –, la care pot fi adăugate şi cele europene, nu au vizat Marea Neagră, în general, ci doar trecătorile Bosfor şi Dardanele, dar nici pe acelea în mod special. Bătălia pentru trecători s-a dat între Rusia şi Turcia, dar, astăzi, acest lucru este mai puţin important. Deşi trecătorile sunt gestionate de Turcia, în 1962, ruşii nu au avut nicio dificultate să treacă prin ele cargourile cu rachete strategice care urmau să fie instalate în Cuba…

Noi nu urmărim însă aici valoarea strategică a acestei mări (pe care unii o pun la îndoială), ci posibila ei funcţie sinergică în planul culturii, al intereselor şi al relaţiilor dintre comunităţile litorale. Deşi, pentru toate cele şase ţări litorale, Marea Neagră reprezintă o poartă maritimă spre lume – cu o importanţă colosală în planul comerţului şi transportului maritim –, populaţiile de aici nu sunt centrate încă semnificativ pe această dimensiune. Nici chiar guvernele nu-i acordă importanţa cuvenită. Aceasta, considerăm noi, întrucât lucrurile încă nu s-au aşezat, iar rezonanţele şi remanenţele istoriei nu sunt încă nici efecte încheiate sau metamorfozate, nici consonanţe, nici aşteptări prioritare. Şi în zilele noastre, Marea Neagră, spre deosebire de Marea Caspică şi de Mediterana, continuă să rămână, cel puţin pentru o vreme, o mare marginală…

Numeroasele organizaţii regionale de diferite configuraţii şi nuanţe – OCEMN, BLEAKSEAFOR etc. – exprimă voinţe politice generoase, dar care forţează realităţile nemişcătoare, relativ închise, care îşi propun să scoată din încremenire, din îngheţare, o zonă ce ar putea să strălucească în viitoarea configuraţie eurasiatică. Realitatea nu este însă nici simplă, nici lineară, ci complexă şi întortocheată. Există, în zonă, o triplă realitate: cea a valorilor; cea a intereselor şi cea a voinţelor. Din păcate, aceste realităţi sunt disparate, nu se intersectează decât în foarte puţine puncte (aşa se explică „îngheţarea” zonei) şi nici nu se „asamblează” în sisteme sau configuraţii care să permită efectul sinergic. Aceasta nu înseamnă că un astfel de efect nu este posibil, ci doar că el nu rezultă efectiv din realităţi şi nici din „forţarea” realităţilor. Conexiunile nu se planifică, nu se creează prin asamblări forţate şi, adesea, nefericite, nici prin voinţe care nu doresc să se confrunte, pentru a facilita coexistenţa dintre ele, ci ele sunt efecte ale unor desfăşurări fireşti, ale unor acţiuni inteligente de identificare, optimizare şi corelare a intereselor.

Platformele pe care aceste interese – extrem de diferite – ale ţărilor din zonă pot fi corelate și conexate sunt, de regulă, economice şi îndeosebi energetice. Dar şi acestea sunt vagi, lipsite de orizont şi umbrite de efectele unei istorii mărunte, marginale, pe care mai toate popoarele de aici o percept ca un blestem.[9] Modelul pe care ţările din jurul Mării Negre doresc să-l urmeze şi la care doresc să se alinieze este cel al Uniunii Europene. România şi Bulgaria sunt deja membre ale UE, Turcia urmează un program de preaderare, Georgia aşteaptă undă verde (dar această undă depinde şi de rezultatele summit-urilor UE-Rusia), Ucraina, care deţine 29 % din litoralul Mării Negre şi poate fi o uriaşă poartă a UE spre Est, are încă probleme care ţin atât de relaţiile cu Rusia, cât şi de statutul ei în regiune şi multe altele.

Regiunea Mării Negre – în varianta ei restrânsă, ca şi în cea extinsă – se remodelează din două perspective care, deocamdată, nu se asamblează şi nu sunt pe deplin coerente: cea strategică europeană şi cea locală, regională. Cea strategică europeană se modelează pe interesele UE, îndeosebi, pe cele energetice, pe viitorul concept strategic al Alianţei, care, fără îndoială, va avea în vedere şi această zonă, pe parteneriatul Rusia-UE, pe emergenţa politicilor şi strategiilor turceşti şi pe implicarea strategică a Statelor Unite (amplasarea unor vectori ai scutului antirachetă în România, spre exemplu).

Această perspectivă generează un orizont favorabil de aşteptare pentru ţările din zonă şi un set de repere clare spre care se vor reorienta interesele strategice ale acestora. Ea se constituie într-un cadru-suport pentru politicile şi strategiile ţărilor din zonă, dar şi într-o garanţie a unor finalităţi benefice şi previzibile, chiar dacă evoluţiile nu vor fi nici lineare, nici lipsite de dificultăţi. Dar, dacă Uniunea Europeană, Rusia, Turcia şi Statele Unite doresc (sub presiunile unor cerinţe, îndeosebi de securitate energetică şi de stabilitate strategică) ca zona să fie importantă, atunci multe lucruri se vor schimba aici, cu sau fără voia populaţiilor şi a ţărilor din zonă.

Benefic va fi, probabil, faptul că locuitorii acestei zone nu vor mai privi regiunea ca pe un blestem al istoriei, ca pe o marginalizare, ci vor înţelege că zona poate deveni foarte importantă atât pentru Europa şi pentru Asia, pentru NATO, pentru Rusia şi pentru Statele Unite, cât şi pentru fiecare ţară din regiune. Dacă marile puteri şi marile organizaţii de securitate doresc să transforme zona în una de securitate strategică, atunci acest lucru nu poate fi decât benefic pentru toată lumea, iar metamorfoza ei din zonă de falie în zonă de confluenţă, în prezența unor interese majore, va deveni astfel nu numai posibilă, ci şi necesară.

Această perspectivă strategică exterioară, nu este însă şi suficientă. Este absolut necesar ca o astfel de construcţie, o astfel de transformare să demareze şi din interiorul zonei. Or, de veacuri, între perspectiva interioară şi cea exterioară a construcţiei geopolitice în zona Mării Negre, nu există suficiente conexiuni. Sau, în orice caz, conexiunile sunt rare. Fiecare are alt drum şi alt mod de manifestare. Perspectiva locală este strict dependentă de cea strategică exterioară şi nu răspunde unor comandamente interioare, întrucât se pare că astfel de comandamente nu sunt suficient de clare şi de ordonate. Resursa locală, interioară, a sinergiei regiunii are, de fapt, două suporturi esenţiale: suportul valorilor, al culturii, care se doreşte a constitui structura de rezistenţă a sinergiei arealului; suportul intereselor, care ar trebui să fie motorul dezvoltării, al iniţiativelor, al acţiunii. Or, cel puţin până în prezent, niciunul dintre aceste suporturi nu atinge parametri necesari de conexiune pentru ca zona să devină cu adevărat generatoare de securitate şi prosperitate. Aceasta nu este însă o afirmaţie categorică, ci doar o constatare. Timpul, voinţa şi conştiinţa oamenilor care locuiesc aceste meleaguri vor soluţiona, suntem convinşi, şi această dilemă.

Regiunea a depins prea mult timp doar de interesele marilor puteri – atunci când acestea au existat şi s-au manifestat vizibil, fie prin confruntări şi războaie, fie prin politici şi strategii cât de cât coerente – şi prea puţin de „conştiinţa de sine” a locuitorilor ţărilor din regiune. Dar aceasta nu înseamnă că o astfel de conştiinţă nu a existat. Politicile şi strategiile Mării Negre, atâtea câte au fost, s-au elaborat, în principal, în cancelariile de la Moscova şi de la Istanbul, dar şi în marile cancelarii ale Occidentului european. Intrarea Ucrainei şi a Georgiei pe rol, ca state independente, nu a diminuat rolul Rusiei în managementul regiunii, dar au adus noi coordonate, noi interese. Unul dintre aceste interese – care s-a încheiat cu un proces la Haga – l-au reprezentat pretenţiile exagerate ale Ucrainei, în defavoarea României, în ceea ce priveşte zona economică exclusivă. Se pare că decizia Curţii de la Haga a mulţumit pe toată lumea, dar, de aici, nu rezultă că toate problemele care ţin de regiunea Mării Negre au fost rezolvate şi că nu vor mai apărea şi altele. Regiunea este bogată în petrol, Marea Neagră va constitui, în acelaşi timp, şi o zonă de tranzit, Turcia şi Bulgaria se consideră deja ţări de tranzit petrolier etc., dar noua bătălie pentru Marea Neagră încă n-a început. Noi am dori ca o astfel de bătălie să nu genereze o conflictualitate exogenă majoră, nici să stârnească suporturi endogene uitate, ci să fie o bătălie împotriva prejudecăţilor şi realităţilor distorsionate. pentru conexiune şi dezvoltare durabilă.

Intervenţia destul de promptă a Uniunii Europene, prin politica de vecinătate şi prin cea de parteneriat, dar şi prin sinergia Mării Negre, centrarea efortului apărării antirachetă pe sud-estul Europei, parteneriatele strategice ale Statelor Unite cu Rusia şi cu România, relaţia specială cu Turcia, prezenţa din ce în ce mai consistentă a NATO în zonă pot stimula această sinergie sau, dimpotrivă, pot menţine zona doar în postura de falie non-conflictuală, delimitativă. Oricum, politicile Uniunii Europene şi noul concept strategic NATO, pe care îl aşteptăm cu nerăbdare, ca şi politicile Rusiei şi Ucrainei privind zona, pot încuraja sau descuraja o resurecţie a interesului general vital şi a intereselor semnificative ale tuturor ţărilor din regiune (ţările caucaziene, Republica Moldova, ţările balcanice, dar şi ale României şi Bulgariei, care sunt direct implicate în politicile europene şi euroatlantice), pentru participarea efectivă la această sinergie.

De aici, nevoia de identificare a unor valori comune, care s-au sedimentat aici de-a lungul istoriei, începând chiar cu cataclismul de la 7600, care este prezent în mituri, în textele folclorice, în istoria şi obiceiurile fiecăreia dintre ţările de aici.

Elementele care ţin de cultura fiecărei ţări – mai ales de cultura politică şi istorică – se bazează, în general, pe eroismul local, pe lupta împotriva invadatorilor, a dezlănţuirilor naturii, pe sacrificiu, dar şi pe mândrie, pe spiritul de învingător, de luptător, de biruitor (la unii, de biruinţă prin sacrificiul suprem, la alţii, de biruinţă prin putere şi superioritate) etc. Cultura ţărilor din zonă este prea puţin o cultură de confluenţă şi prea mult o cultură de cetate, de fortăreaţă, de supravieţuire, sau, la marile puteri din zonă, de aroganţă imperială. Or, în aceste condiţii, ce ar putea să aibă comun ţările din zonă? Şi totuşi, există foarte multe elemente comune, care pot constitui suporturi viabile şi vitale pentru o cultură a regiunii. Urmează ca, prin efortul cercetătorilor, al oamenilor de ştiinţă şi de cultură, al guvernelor şi al organizaţiilor internaţionale şi locale, să fie identificate şi valorificate aceste consonanţe ce se pot constitui în temeiuri pentru ieşirea fiecărei ţări din cetatea mileniilor şi arondarea ei, cu tot patrimoniul pe care-l deţine, la marele spirit european, la marea cultură europeană şi, de ce nu, la marea cultură eurasiatică şi universală.

Gheorghe Văduva

Bibliografie

  1. Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Editura Polirom, Iaşi, 1999
  2. Grigore Antipa, Marea Neagră, 1940
  3. Ioan Sorin Apan,  Taina Mării Negre, Editura Arania, 2004
  1. Samuel P. Huntington, 1997, The Clash of Civilizations the Remaking of World Order. Simon & Schuster
  2. La revue internationale et stratégique, în nr. 34 din vara anului 1999, Samuel P. Huntington, Superpuissance solitaire (articol preluat din Foreign Affairs/New York Times Syndicate, 1999)
  3. Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la stratégie des origines au nucleaire, Editions Robert Laffont, S.A., Paris, 1990.
  4. Revista Geopolitica, nr. 14-15 din 2005, nr. 25 din 2008
  5. Revista Gândirea Militară Românească, nr. 6 din 2005
  1. Sever VOINESCU, Speculaţii pontice şi speranţe europene, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=123&cmd=articol&id=578, accesat la 05.02.2010

[1] În momentul de faţă, cei 4047 km ai litoralului Mării Negre sunt distribuiţi astfel: Turcia – 1295 (32%); Ucraina – 1174 (29%); Rusia – 566 (14%); Georgia – 486 (12%); Bulgaria – 284 (7%) şi România – 242 (6%).

[2] Robert Ballard, descoperitorul epavei Titanicului, a efectuat scufundări şi cercetări în partea sudică a Mării Negre, folosind sonare şi aparatură modernă, cea mai recentă dintre acestea fiind efectuată în septembrie  2000. Cercetările sale au confirmat, în mare măsură, teoria, avansată de William Ryan şi Walter Pitman, potrivit căreia, în jurul anilor 7500 î.H., datorită creşterii nivelului oceanului  planetar din cauza topirii gheţarilor,  Marea Mediterană a rupt istmul din zona Bosforului de azi şi s-a revărsat peste un lac care se afla la 150 de metri sub nivelul acestor ape crescute cu exact această  cifră, cu o forţă de 200 de ori mai mare ca cea a cascadei Niagara, provocând un cataclism cunoscut ca fiind Potopul lui Noe. Probabil că astfel de cercetări vor fi efectuate în viitor şi în alte zone ale Mării Negre, inclusiv în cea românească.

[3] Samuel P. Huntington, 1997, The Clash of Civilizations the Remaking of World Order. Simon & Schuster

[4] La revue internationale et stratégique, în nr. 34 din vara anului 1999, Samuel P. Huntington, Superpuissance solitaire (articol preluat din Foreign Affairs/New York Times Syndicate, 1999)

[5] Turcia nu este o ţară lipsită de apă. Debitul apelor de suprafaţă ale Turciei este de 270 de miliarde de metri cubi pe an. Turcia dispune de 900 de lacuri naturale, care au o suprafaţă de un milion de hectare, de 100 de lacuri de baraj, cu o suprafaţă de 170.000 de hectare şi un volum de 53 de miliarde de metri cubi, de zone lagunare care totalizează 70.000 de hectare, de 700 de heleşteie naturale cu un milion de metri cubi de apă, de 37 de îndiguiri care au o suprafaţă de 25.000 de hectare. Lungimea totală a cursurilor de apă din Turcia este de 175.000 de kilometri.

[6] Gheorghe Văduva, Turcia – pivot geostrategic eurasiatic, Geopolitica, nr.25 (1)/2008

[7] Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des origines jusqu’au nucleaire, Edition Laffont, 1991

[8] Sever VOINESCU, Speculaţii pontice şi speranţe europene, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=123&cmd=articol&id=578, accesat la 05.02.2010

[9] Sever VOINESCU, Speculaţii pontice şi speranţe europene, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=123&cmd=articol&id=578, accesat la 05.02.2010

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.